de Grigore Alexandrescu

Cît îmi sunt de urîte unele dobitoace,

Cum lupii, ursii, leii si alte cîteva,

Care cred despre sine ca pretuiesc ceva!

De se trag din neam mare,

Asta e o-ntîmplare:

Si eu poate sunt nobil, dar s-o arat nu-mi place.

Oamenii spun adesea ca-n tari civilizate

Este egalitate.

Toate iau o schimbare si lumea se ciopleste,

Numai pe noi mîndria nu ne mai paraseste.

Cît pentru mine unul, fiestecine stie

C-o am de bucurie

Cînd toata lighioana, macar si cea mai proasta,

Cîine sadea îmi zice, iar nu domnia-voastra.”

Asa vorbea deunazi cu un bou oarecare

Samson, dulau de curte, ce latra foarte tare.

Catelul Samurache, ce sedea la o parte

Ca simplu privitor,

Auzind vorba lor,

Si ca nu au mîndrie, nici capricii desarte,

S-apropie îndata

Sa-si arate iubirea ce are pentru ei:

“Gîndirea voastra, zise, îmi pare minunata,

Si sentimentul vostru îl cinstesc, fratii mei.”

- “Noi, fratii tai? raspunse Samson plin de mînie,

Noi, fratii tai, potaie!

O sa-ti dam o bataie

Care s-o pomenesti.

Cunosti tu cine suntem, si ti se cade tie,

Lichea nerusinata, astfel sa ne vorbesti?”

- “Dar ziceati…” – “Si ce-ti pasa? Te-ntreb eu ce ziceam?

Adevarat vorbeam,

Ca nu iubesc mîndria si ca urasc pe lei,

Ca voi egalitate, dar nu pentru catei.”

Aceasta între noi adesea o vedem,

Si numai cu cei mari egalitate vrem.