Pomul cu merele de aur
de Fratii Grimm
A fost odată o femeie și femeia asta avea trei fete. Pe cea mare o chema Un-ochi, pentru că avea un singur ochi și era așezat ochiul acesta tocmai în mijlocul frunții; pe cea mijlocie o chema Doi-ochi, pentru că avea doi ochi, iar pe cea mai mică, Trei-ochi, cel de-al treilea fiind așezat tot în mijlocul frunții. Și fiindcă Doi-ochi nu se deosebea la înfățișare de ceilalți oameni, surorile și maică-sa nu o puteau suferi și mereu o ocărau:
- Tu, cu cei doi ochi ai tăi, parcă ești mai pricopsită decât lumea de rând?! Se vede cât de colo că nu faci parte din neamul nostru!
O țineau numai în zdrențe pe biata fată și nu-i dădeau să mănânce decât resturile care cădeau de la masa lor. Și ori de câte ori le răsărea în cale, săreau la ea s-o îmbrâncească și-i amărau viața la orice prilej.
Și prilejuri d-astea, slavă Domnului, găseau destule! Într-una din zile, trebuind să meargă cu capra la păscut, Doi-ochi rămase tare flămândă, căci dușmancele de surori îi puseseră-n traistă mâncare pe sponci. Și fiindcă o chinuia grozav foamea, se așeză la o margine de drum și începu a plânge. Și plânse, și plânse, până ce se adunară din lacrimile ei două pârâiașe. Cum se tânguia ea așa, numai ce ridică o dată capul din pământ și ce-i văzură ochii? Lângă dânsa stătea o femeie, care o întrebă cu blândețe:
- Doi-ochi, de ce plângi așa de amarnic? Și Doi-ochi răspunse suspinând:
- Cum să nu plâng dacă maică-mea și surorile mele mă prigonesc fără încetare? Din pricină că am doi ochi, ca toată lumea, mă azvârlă dintr-un colț într-altul, mă îmbracă numai în zdrențe și-mi dau să mănânc doar firimiturile rămase de la masa lor. Știi, azi mi-au dat atât de puțină mâncare, că sunt moartă de foame!
Atunci femeia, care, pasămite, era o zână, grai:
- Dacă doar asta ți-e durerea, șterge-ți lacrimile și nu mai plânge, că o să te-nvăț eu cum să-ți potolești foamea.
Uite, n-ai decât să-i spui caprei:
Capră, behăie,
Masă, pune-te!
Și-o masă rânduită cu tot dichisul o să ți se pună dinainte, încărcată cu cele mai alese bucate și-o să poți mânca după pofta inimii. Iar după ce te-oi sătura, spune-i doar atât caprei:
Capră, behăie,
Masă, ridică-te!
Și masa o să dispară ca și cum n-ar fi fost.
După ce grăi aceste cuvinte, zâna își văzu de drum. Rămasă singură, Doi-ochi gândi în sinea ei: “N-am încotro; prea sunt lihnită de foame ca să încerc altă dată ce m-a povățuit. Mai știi, poate că cele spuse de femeia aceea se vor dovedi adevărate”.
Și strigă către capră:
Capră, behăie,
Masă, pune-te!
N-apucă bine să sfârșească ce-avea de zis și numai ce i se puse dinainte o masă așternută cu o față albă ca zăpada; iar pe masă, rânduite cum se cuvenea, o farfurie, un cuțit, o furculiță și o lingură, toate numai din argint. Cât despre mâncărurile care se înșirau pe masă, ce să vă mai spun, erau dintre cele mai alese și abureau de parcă ar fi fost luate chiar atunci de pe vatră.
Fata mâncă din toate cu poftă, căci flămânzise de ajuns. După ce se sătură de-a binelea, grăi către capră, așa cum o învățase zâna:
Capră, behăie,
Masă, ridică-te!
Și masa dispăru pe dată ca și cum n-ar fi fost.
“Ăsta-i un lucru minunat! gândi Doi-ochi. De-acuma s-a sfârșit cu foamea!”
Și biata fată era veselă și zburda de fericire.
Seara, când se întoarse cu capra de la pășune, găsi pe masă, într-o străchioară de pământ, bruma de mâncare pe care i-o lăsaseră surorile cele haine. Dar Doi-ochi nici nu se atinse de ea.
A doua zi porni din nou cu capra la păscut și la înapoiere lăsă neatinse în strachină firimiturile pe care i le puseseră surorile.
Prima și a doua oară surorile nu observară nimic. Dar cum mâncarea rămânea mereu neatinsă în strachină, greu nu le fu să bage de seamă asta. Se minunară ele de așa treabă și începură a-și destăinui gândurile:
- Cu Doi-ochi nu-i lucru curat. Înainte venea să se plângă că nu-i ajunge cât îi dădeam și mânca de nu mai rămânea nici o picătură, iar acuma nu se mai atinge de nimic. Pesemne c-a găsit vreun alt mijloc ca să-și astâmpere foamea.
Ca să afle adevărul, hotărâră ca Un-ochi s-o însoțească pe Doi-ochi când s-o duce a doua zi cu capra la pășune. Nu era treabă ușoară, căci trebuia să bage bine de seamă ce se petrece acolo, dacă nu cumva vreun străin îi aduce de mâncare fetei.
A doua zi, când Doi-ochi fu gata s-o pornească la câmp, Un-ochi se apropie de dânsa și-i spuse:
- Azi merg și eu cu tine! Vreau să văd dacă păzești capra bine și dacă o hrănești așa cum se cuvine.
Dar Doi-ochi ghici îndată cam ce fel de gânduri nutrea Un-ochi, că venea numai ca s-o iscodească. Mână capra pe unde era iarba mai înaltă și mai grasă și o lăsă să pască în voie. Apoi spuse către Un-ochi:
- Hai să ne așezăm puțintel pe iarbă! Știu un cântec, o minune… N-ai vrea să-l auzi?
Un-ochi se învoi bucuroasă, căci drumul cel lung, pe arșița soarelui, o cam obosise. Se lăsă ușurel în iarbă și Doi-ochi începu să-i cânte la ureche:
Un-ochi, ești trează, oare?
Un-ochi, dormi, oare?
Cântă ea așa, într-una, până ce Un-ochi închise ochiul și adormi. Dacă văzu fata că soru-sa dormea buștean, nu se mai temu c-ar putea să vadă ce se întâmplă. Chemă deci capra și-i spuse:
Capră, behăie,
Masă, pune-te!
Și se așeză dinaintea mesei, de mâncă și bău până ce se sătură. Apoi strigă din nou:
Capră, behăie,
Masă, ridică-te!
Și masa dispăru pe dată ca și cum n-ar fi fost. Spre seară o trezi pe Un-ochi din somn și-o cam luă în râs:
- Ei, surioară, parcă ziceai că vrei să îngrijești de capră și, când colo, ai tras tot timpul la aghioase, de m-ai speriat! Dacă nu eram eu aici, cine știe pe unde s-ar fi rătăcit hoinara asta! Și ar fi trebuit s-o cauți în toată lumea… Da’ acu’ scoală, că-i timpul s-o pornim spre casă!
Au ajuns ele acasă și Doi-ochi nu s-a atins de strachina ei; iar Un-ochi stătea ca mută și nu-i putu povesti de fel maică-sii din ce pricină capsomana de Doi-ochi nu voia să ia măcar o îmbucătură.
- M-a prins somnul pe câmp și-am adormit, așa că nu știu!, cercă Un-ochi să se dezvinovățească.
A doua zi, baba o chemă pe Trei-ochi și-i spuse:
- Azi o să mergi tu la pășune împreună cu Doi-ochi. Da’ vezi de bagă bine de seamă tot ce se petrece pe acolo, că nu se poate să nu fie cineva care-i aduce pe ascuns de mâncat și de băut.
Trei-ochi o căută pe soru-sa și-i spuse:
- Mâine o să merg cu tine și eu; vreau să văd dacă îngrijești bine capra și dacă o hrănești așa cum se cuvine.
Dar fata pricepu ce gânduri nutrea Trei-ochi, că venea numai ca s-o iscodească. Mână capra pe unde era iarba mai înaltă și mai grasă și apoi grăi către soru-sa:
- Hai să ne așezăm puțintel pe iarbă! Știu eu un cântec, o minune! N-ai vrea să-l auzi?
Trei-ochi se învoi și ea bucuroasă, căci drumul cel lung, pe arșița soarelui, o cam moleșise. Se lăsă ușurel în iarbă și Doi-ochi începu să-i cânte la ureche:
Trei-ochi, ești trează, oare?
Dar în loc să continue cântecul:
Trei-ochi, dormi, oare?
Cântă din neatenție:
Doi-ochi, dormi, oare?
Și cântă așa, mereu:
Trei-ochi, ești trează, oare?
Doi-ochi, dormi, oare?
Și începu s-o cuprindă somnul pe Trei-ochi, până când cei doi ochi îi adormiră de-a binelea; dar cel de-al treilea, pe care cântecul nu-l putuse vrăji, rămase treaz. Dar cum era vicleană, Trei-ochi închise și ochiul al treilea, ca sa pară că-i și el cuprins de somn.
Din când în când însă trăgea câte-o ocheadă și prindea cu privirea tot ce se petrecea în jur. Iar Doi-ochi, fiind încredințată că Trei-ochi doarme în lege, strigă:
Capră, behăie,
Masă, pune-te!
Și după ce mâncă și bău după pofta inimii, porunci mesei să dispară, cu tot ce avea pe dânsa:
Capră, behăie,
Masă, ridică-te!
Dar vezi că Trei-ochi văzuse totul, hoțomana… Către seară, Doi-ochi se apropie de locul unde dormea soru-sa și, trezind-o, o cam luă în râs:
- Ei, surioară, da’ știi c-ai dormit, nu glumă! Strașnic te mai pricepi să paști capra! Hai, scoală, că-i timpul s-o pornim spre casă!
Ajunseră ele acasă și Doi-ochi iar lăsă mâncarea neatinsă în strachină. Dar de data asta nu-i mai merse, căci Trei-ochi îi dezvălui mamă-sii totul:
- Acum am aflat de ce nu vrea fudula asta să se mai atingă de mâncarea noastră! Pe câmp, cum îi spune caprei:
Capră, behăie,
Masă, pune-te!
Cât ai clipi, i se și așterne dinainte o masă încărcată cu tot felul de mâncări alese, dar știi, niște bunătăți din care nu ne-am ospătat noi niciodată! Și după ce se satură, numai ce-o auzi că spune:
Capră, behăie,
Masă, ridică-te!
Și masa dispare de parcă nici n-ar fi fost. Le-am văzut pe toate astea cum te văd și cum mă vezi. Nu-i vorbă, a încercat ea să mă adoarmă cu cântecul ei, dar noroc că ochiul din frunte mi-a rămas treaz.
Auzind cele ce-i spune Trei-ochi, scorpia de babă se umplu de fiere și strigă:
- Cum, golanca asta să mănânce mai bine decât noi?! Lasă, c-o să-i treacă ei pofta!
Se repezi furioasă în bucătărie, apucă un cuțit și-l înfipse în inima caprei, astfel că nevinovatul dobitoc își dădu pe loc duhul.
Când Doi-ochi văzu capra țeapănă și fără suflare, o cuprinse jalea și, nemairăbdând să stea în casă, o porni în neștire pe câmp. După ce obosi de atâta umblet, se așeză la o margine de drum și începu să plângă cu lacrimi amare. Și deodată, zâna fu din nou lângă ea și-o întrebă cu blândețe:
- Doi-ochi, de ce plângi iarăși?
- Cum să nu plâng, suspină Doi-ochi, dacă mama mi-a omorât capra? În fiecare zi o rugam frumos, așa cum mă învățaseși matale, și-mi așternea numai bunătăți pe masă, de mâncam pe îndestulate. Dar acu’, totul s-a sfârșit: iar o să rabd de foame și-or să mă năpădească necazurile!
Zâna însă o îmbărbătă:
- Nu te necăji, Doi-ochi, ci mai bine ascultă de sfatul pe care ți-l dau, că e un sfat bun. Roagă-te de surorile tale să-ți dea măruntaiele caprei și, de cum le-oi avea, îngroapă-le în pământ, dinaintea ușii. De-i face așa cum îți spun, n-o să-ți pară rău.
Și pieri parcă luată de vânt.
Doi-ochi alergă îndată acasă și le rugă pe cele două surori:
- Dragi surioare, dați-mi și mie ceva de la capră. Că doar nu cer cine știe ce, și m-aș mulțumi și cu măruntaiele.
Surorile se porniră pe râs:
- Dacă e vorba numai de-atâta, ia-le!
Doi-ochi luă măruntaiele și când se lăsă noaptea le îngropă pe ascuns dinaintea ușii, așa cum o povățuise zâna.
A doua zi când se treziră cu toatele și dădură să iasă pe ușă, ce să vezi? Drept în fața lor se înălța o minunăție de pom, cu frunzele de argint și încărcat cu poame de aur! Și era mărul ăsta așa de frumos, că nu cred să-i fi găsit pereche pe lume. Fetele căscau ochii de mirare și se minunau cum de-a putut crește peste noapte un asemenea pom. Dar Doi-ochi pricepu că mărul răsărise din măruntaiele caprei, căci el crescuse tocmai pe locul unde ea le îngropase.
După ce li se mai potoli mirarea, baba o îndemnă pe Un-ochi:
- Urcă-te în pom, fata mea, și culege niște mere! Un-ochi se urcă în pom, dar cum dădea să apuce un măr de aur, crengile îi scăpau din mâini de parcă le-ar fi gonit vreun duh. Încercă ea de mai multe ori, dar de fiecare dată pățea la fel. Și deși se căznise din răsputeri și se înverșunase, nu putu culege nici un măr.
Văzând că Un-ochi se trudește degeaba, maică-sa o strigă pe fata cea mijlocie:
- Trei-ochi, ia urcă-te tu în pom, că soru-ta nu-i bună de nimic! Cu cei trei ochi ai tăi o să vezi mai bine merele decât Un-ochi.
Un-ochi se dădu jos din pom și se urcă soru-sa. Dar nici ea nu se dovedi mai îndemânatică. De-ar fi stat printre crengi o veșnicie, tot n-ar fi reușit să apuce un măr, că de îndată ce întindea mâna merele se dădeau la o parte.
Până la urmă, baba își pierdu răbdarea și, cum era supărată foc, se urcă și ea în pom. Dar o păți la fel ca și cele două fiice ale sale: când credea c-a pus mâna pe-un măr, mărul numai ce-i scăpa printre degete, de rămânea cu mâinile-n gol… Și așa se făcu că n-a putut culege nici unul…
Atunci Doi-ochi spuse:
- Ia să încerc și eu, poate c-oi izbuti. Dar surorile o înfruntară:
- Te-ai găsit tocmai tu! Ce ispravă ai putea face cu ăi doi ochi ai tăi?
Fata nu luă însă seama la vorbele lor și se urcă în pom. Și de cum ajunse sus, merele de aur nu se mai traseră îndărăt, ci-i veneau la îndemână, numai bine să le culeagă. Și așa adună Doi-ochi o poală plină. Maică-sa i le luă îndată și se înfurie la gândul că numai nevolnica de Doi-ochi izbutise să culeagă merele, în timp ce ea și cele două fiice ale sale nu putuseră face nici o ispravă. Și-n loc să-i mulțumească cu toatele, prinseră și mai mare ură pe dânsa și începură a o prigoni și mai mult.
Într-o zi, cum stăteau tustrele în jurul pomului, se întâmplă să treacă pe-acolo călare un tânăr ce părea a fi de neam. Zărindu-l de departe, cele două surori strigară:
- Doi-ochi, ascunde-te repede, să nu ne faci cumva casa de ocară!
Și apucând în grabă un butoi gol ce se afla lângă pom, îl răsturnară peste Doi-ochi și mai tupilară sub el și merele de aur pe care tocmai le culesese fata.
Călărețul se apropie de poarta și ce să vă spun! Era un voinic de flăcău, tare mândru la chip! Opri calul și, parca fermecat, rămase cu ochii ațintiți la minunăția de pom cu frunzele de argint și poame de aur.
- Al cui o fi pomul ăsta nemaivăzut? întrebă el pe cele două surori. Că de mi-ar dărui și mie o creangă, i-aș da orice mi-ar cere în schimb. Cele două surori îl încredințară că pomul e al lor și se arătară bucuroase să-i poată îndeplini dorința. Dar oricât se străduiră să rupă o creangă, totul fu zadarnic: crengile cu poame se trăgeau tot mereu înapoi, de nu fu chip să apuce nici una din ele barem o crenguță.
Atunci flăcăul le zise:
- Mare minune și asta! V-ați lăudat c-ar fi pomul vostru și, când colo, nu sunteți în stare să rupeți măcar o creangă din el!
Dar ele nu și nu, o țineau întruna că pomul ar fi al lor. Doi-ochi auzise totul și, înciudată că surorile ei nu spuneau adevărul, ridică butoiul și dădu drumul la câteva mere, care se opriră tocmai la picioarele flăcăului. Când le văzu, rămase cu ochii la ele, uimit, și întrebă de unde veneau merele. Și cum n-avură încotro, surorile trebuiră să mărturisească, spășite, că mai au o soră, dar că pe sora asta a lor nu o puteau lăsa să se înfățișeze dinaintea flăcăului, căci nu avea decât doi ochi, ca toți oamenii de rând… Călărețul nu luă seamă la vorbele lor și, cum voia s-o vadă, strigă:
- Doi-ochi, unde ești? Ia vino încoace!
Atunci Doi-ochi ieși fără teamă de sub butoi și călărețul, fermecat de-o asemenea frumusețe nepământeană, îi vorbi cu toată căldura:
- Îmi spune inima că tu ai să poți rupe o creangă din pom!
- De bună seamă c-am să pot, răspunse Doi-ochi, că doar e pomul meu.
Se urcă în pom și fără nici un pic de osteneală rupse o creangă cu frunze subțirele de argint și poame de aur și-o întinse flăcăului.
- Cu ce te-aș putea răsplăti? întrebă el.
- Vai de mine, sărmana! De dimineața și până seara trebuie să rabd de foame și de sete și-mi duc viața numai în amar și suferință. De te-ai îndura să mă iei cu tine și să mă mântui de chinul acesta, altceva nu mi-ar mai trebui!
Flăcăul se aplecă spre ea și, ridicând-o ușurel, ca pe-o dulce povară, o așeză lângă el pe șa și-o aduse acasă, la palatul lui. Acolo porunci să i se dea cele mai frumoase veșminte și să fie ospătată după pofta inimii. Și fiindcă o îndrăgise nespus, o luă de nevastă. Și prăznuiră o nuntă cu mare alai și veselie.
Dacă văzură surorile că flăcăul cel frumos o ia pe Doi-ochi cu el, începură s-o pizmuiască și mai mult pentru norocul care dăduse peste ea.
Dar de la o vreme parcă începu să li se ogoiască inima… Și prinseră a gândi ele în sinea lor: “Barem tot e bine că ne-a rămas un lucru de preț; pomul cel minunat e aici și, cu toate că niciodată n-o să-i putem culege roadele, o să i se ducă faima atât de departe, că o mulțime de oameni, de prin toate colțurile lumii, vor veni să-l privească și să-l laude! Și, cine știe, poate c-o să ne surâdă iar norocul!” Dar și această speranță se spulberă ca un vis. A doua zi dimineață, ia pomul de unde nu-i! Pierise ca fumul… Și o dată cu el pierise și nădejdea… Și chiar în aceeași zi, privind pe fereastră, Doi-ochi văzu minunăția de pom cu frunzele de argint în fața iatacului ei… Ce alta ar fi putut să-i bucure mai mult sufletul?! Pomul își urmase stăpâna.
Trăi Doi-ochi ani mulți, în bucurie și fericire, și aproape că uitase câte avusese de pătimit de pe urma celor două surori haine. Dar iată că într-o bună zi două femei sărmane bătură la poarta castelului, cerând de pomană. Și privindu-le mai cu luare-aminte, Doi-ochi recunoscu în cele două cerșetoare pe surorile ei. Sărăciseră într-atât, că ajunseseră să meargă din poartă-n poartă, cerând să fie miluite măcar c-un codru de pâine.
Doi-ochi le primi cu bucurie și se îngriji ca de acum încolo să nu mai ducă lipsă de nimic. Iar cele două surori haine, văzând atâta bunătate din partea ei, se căiră amarnic pentru răul pe care i-l făcuseră în tinerețe.
Comentarii