de George Cosbuc

În vaduri ape repezi curg

Si vuiet dau în cale,

Iar plopi în umedul amurg

Doinesc eterna jale.

Pe malul apei se-mpletesc

Carari ce duc la moara -

Acolo, mama, te zaresc

Pe tine-ntr-o cascioara.

 

Tu torci. Pe vatra veche ard,

Pocnind din vreme-n vreme,

Trei vreascuri rupte dintr-un gard.

Iar flacara lor geme:

Clipeste-abia din când în când

Cu stingerea-n bataie,

Lumini cu umbre-amestecând

Prin colturi de odaie.

 

Cu tine doua fete stau

Si torc în rând cu tine;

Sunt înca mici si tata n-au

Si George nu mai vine.

Un basm cu pajuri si cu zmei

Începe-acum o fata,

Tu taci s-asculti povestea ei

Si stai îngândurata.

 

Si firul tau se rupe des,

Caci gânduri te framânta.

Spui soapte fara de-nteles,

Si ochii tai stau tânta.

Scapi fusul jos; nimic nu zici

Când fusul se desfira…

Te uiti la el si nu-l ridici,

Si fetele se mira.

 

…O, nu! Nu-i drept sa te-ndoiesti!

La geam tu sari deodata,

Prin noapte-afara lung privesti -

- “Ce vezi?î întreab-o fata.

- “Nimic… Mi s-a parut asa!

Si jalea te rapune,

Si fiecare vorba-a ta

E plâns de-ngropaciune.

 

Într-un târziu, neridicând

De jos a ta privire:

- “Eu simt ca voi muri-n curând,

Ca nu-mi mai sunt în fire…

Mai stiu si eu la ce gândeam?

Aveti si voi un frate…

Mi s-a parut c-aud la geam

Cu degetul cum bate.

 

Dar n-a fost el!… Sa-l vad venind,

As mai trai o viata.

E dus, si voi muri dorind

Sa-l vad o data-n fata.

Asa vrea poate Dumnezeu,

Asa mi-e datul sortii,

Sa n-am eu pe baiatul meu

La cap, în ceasul mortii!

 

Afara-i vânt si e-nnorat,

Si noaptea e târzie;

Copilele ti s-au culcat -

Tu, inima pustie,

Stai tot la vatra-ncet plângând:

E dus si nu mai vine!

S-adormi târziu cu mine-n gând

Ca sa visezi de mine!