de George Cosbuc

Pe voda-l zareste calare trecând

Prin siruri, cu fulgeru-n mâna.

În laturi s-azvârle multimea pagâna.

Caci voda o-mparte, carare facând,

Si-n urma-i se-ndeasa, cu vuiet curgând,

Ostirea româna.

 

Cu tropote roibii de spaima pe mal

Rup frâiele-n zbucium si salta;

Turcimea-nvrajbita se rupe deolalta

Si cade-n mocirla, un val dupa val,

Iar fulgerul Sinan, izbit de pe cal,

Se-nchina prin balta.

 

Hassan de sub poala padurii acum

Lui Mihnea-i trimite-o porunca:

În spatele-ostirii muntene s-arunca

Urlând ianicerii, prin flinte si fum, -

Dar pasa ramâne alaturi de drum

Departe pe lunca.

 

Mihai îi zareste si-alege vro doi,

Se-ntoarce si pleaca spre gloata,

Ca volbura toamnei se-nvârte el roata

Si intra-n urdie ca lupu-ntre oi,

Si-o frânge degraba si-o bate-napoi

Si-o vântura toata.

 

Hassan, de mirare, e negru-pamânt;

Nu stie de-i vis, ori aieve-i.

El vede cum zboara flacaii Sucevei,

El vede ghiaurul ca-i suflet de vânt

Si-n fata-i puterile turcilor sunt

Tariile plevei.

 

Dar iata-l! E voda, ghiaurul Mihai;

Alearga navala nebuna.

Împrastie singur pe câti îi aduna,

Cutreiera câmpul, taind de pe cai -

El vine spre pasa: e groaza si vai,

Ca vine furtuna.

 

- “Stai, pasa, o vorba de-aproape sa-ti spun

Ca nu te-am gasit nicaierea” -

Dar pasa-si pierduse si capul si firea!

Cu frâul pe coama el fuge nebun,

Ca-n gheara de fiara si-n gura de tun

Mai dulce-i pierirea.

 

Salbaticul voda e-n zale si-n fier

Si zalele-i zuruie crunte,

Gigantica poart-o cupola pe frunte,

Si vorba-i e tunet, rasufletul ger,

Iar barba din stânga-i ajunge la cer,

Si voda-i un munte.

 

- “Stai, pasa! Sa piara azi unul din noi.”

Dar pasa mai tare zoreste;

Cu scarile-n coapse fugaru-si loveste

Si gâtul i-l bate cu pumnii-amândoi;

Cu ochii de sânge, cu barba vâlvoi

El zboara soimeste.

 

Turbanul îi cade si-l lasa cazut;

Îsi rupe cu mâna vestmântul

Ca-n largile-i haine se-mpiedica vântul

Si lui i se pare ca-n loc e tinut;

Alearga de groaza pieririi batut,

Manânca pamântul.

 

Si-i dârdâie dintii si-i galben-pierit!

Dar Alah din ceruri e mare!

Si-Alah îi scurteaza grozava-i carare

Caci pasa-i de taberi aproape sosit!

Spahiii din corturi se-ndeasa grabit,

Sa-i deie scapare.

 

Si-n ceasul acela Hassan a jurat

Sa zaca de spaima o luna,

Vazut-au si beii ca fuga e buna

Si bietului pasa dreptate i-au dat,

Caci voda ghiaurul în toti a bagat

O groaza nebuna.